Prezentare generala
Sunteti nemultumiti de rezultatul incercarilor dumneavoastra de a va redobindi averile?
Credeti ca nu mai aveti nici o cale?
Va inselati! Exista noi abordari.
Va putem recupera averea indiferent de demersurile dvs de pina acum.
Contactati-ne!Ne adresam celor care au esuat in demersurile administrative la care au fost siliti de NORMELE DE NERESTITUIRE legea 112/1995, legea 10/2001 si altele chiar si despagubitilor de la Fondul Proprietatea.
Ne adresam celor care au pierdut actiunile de nulitate absoluta.
Ne adresam celor ce au esuat in revendicari.
Ne adresam masei de indritutiti la restitutio pentru efectele nationalizarii din 1948 in temeiul legii 119, cu mentiunea speciala, ca in domeniu nimic nu s-a facut corect.
Oferta noastra este sub regimul obligatiei de diligenta astfel cum este reglementata de legea romana. Ne obligam la a face tot ce legea si circumstantele ingaduie in vederea obtinerii rezultatului sperat.
Raspundem doar pentru diligentele nefacute.
Drept de proprietate
Decretul 92/1950
Practica instantelor judecatoresti in raport de preluarile in temeiul decretului 92/1950 si alte asemenea norme este departe de a fi epuizat resursele.
Abordarea corecta deabea incepe.
Iata citeva idei in acest sens:
Despre nulitatile instrainarilor in temeiul legii 112/1995 si alte titluri (art 46/10/2001)
- art. 46 din legea 10/2001 nu reglementeaza nici un fel de nulitate. Nulitatile absolute ale actelor, prevazute de art. 46, sunt de drept comun.
- art. 46 trimite expres la normele in vigoare la data incheierii actului, alin. 1 si 4.
- art. 46 deroga de la regimul comun al nulitatilor doar cu privire la:
- prescriptia extinctiva a dreptului material la actiune in nulitate absoluta, 1 an de la intrarea in vigoare a legii 10/2001, art. 46 alin. 5. (anomalie - prescriptia curge de la momentul constituirii actului 1996 - 1997, ori legea 10/2001 intra in vigoare cinci ani mai tarziu)
- buna credinta exonereaza dobinditorul de efectele art. 46 alin. 2 din lege. Vom analiza in detaliu adevaratele efecte ale art. 46 alin. 2, interpretarea corecta si cea practicata cu privire la art. 46 alin. 2. Regula instituita de art. 46 alin. 2 din legea 10/2001 nulitatea absoluta a tuturor instarinarilor in cazul preluarii de stat fara titlu valabil.
- Exceptia de la regula este teza a doua a art. 46 alin. 2 "inafara de cazul, in care actul a fost incheiat cu buna credinta", respective ca regimul art. 46 alin. 2 nu se aplica actelor de instrainare incheiate cu buna credinta.
- Elementul esential al analizei este lamurirea efectelor art. 46 alin. 2 din legea 10/2001.
Consideram ca efectul esential al art. 46 alin. 2 este desfiintarea de lege a tuturor instrainarilor, in cazul preluarii de stat fara titlu valabil. Altfel spus la intrarea in vigoare a legii 10/2001, toate "instrainarile" sunt desfiintate de drept, cind imobilul instrainat a fost preluat de statul vinzator, fara titlu valabil.
Exceptia "bunei credinte" inlatura regimul stabilit de regula art. 46 alin. 2. Inseamna ca in cazul instrainarilor cu "buna credinta" actele nu sunt nule de drept ci anulabile in alt regim decit cel al legii 10/2001.
Care regim? Regimul dreptului comun.
De ce e important? Prescriptiile extinctive.
Solutii.
Un nou fel de actiuni care sa abordeze legea 10/2001 din perspective propusa.
Avem conturat modelul unor asemenea actiuni.
Abordarea noastra este de natura sa evite prescriptiile achizitive.
Legea 119/1948 - Interpretarea corecta, adevaratele efecte
Nationalizarea in temeiul legii 119/1948 este perceputa ca titlu de preluare in proprietatea statului a mijloacelor de productie .
A interpreta si aplica astfel legea 119/1948 este gresit.
Prin legea 119/1948 statul preia actiunile si partile sociale detinute de diversi actionari la societatile supuse nationalizarii.
Efectele legii 119/1948 nu sunt trecerea in proprietatea statului a bunurilor mobile si immobile apartinind societatilor comerciale supuse nationalizarii, astfel cum probabil 99,99% dintre noi cred.
In baza legii 119/1948 nu se transfera proprietatea bunurilor mobile si immobile ale societatilor supuse nationalizarii. Se transfera doar creantele consfiintite de actiuni ori parti sociale la societatile nationalizate.
Din reperul interesului persoanelor prejudiciate de legea 119/1948 urmatorul effect este esnetial.
Societatile supuse nationalizarii ramin proprietarele bunurilor mobile si imobile.
Nepreluind in proprietate aceste bunuri statul nu le poate restitui.
Dispozitiile art. 2 alin. 1 din legea 10/2001 cu privire la preluarilor de stat in temeiul legii 119/1948, sunt caducei.
Incercam sa promovam proceduri de repunere in situatia anteriara care sa priveasca essential doua aspecte :
- restituirea actiunilor sau partilor sociale
- stabilirea regimului bunurilor mobile si imobile in sensul ca acestea nu s-au transmis niciodata statului sip e cale de consecinta subdobinditorilor.
Critica prevederilor legii 10/2001 cu privire la nationalizarea din 1948
Legea 10/2001 , actualmente legea 247/2005 se incadreaza intr-o categorie mai larga de gafe legislative pe care le-am putea denumi " legile nereparatiei" si care cuprind si legea 112/1995.
Astfel cum am mai precizat exista dispozitii in legea 10/2001 privitor la bunrile preluate de stat in temeiul legii 119/1948.
Astfel art. 2 alin. 1 lit. a denumeste drept abuziva preluarea imobilelor de stat in temeiul legii 119/1948.
Am aratat ca legea 119/1948 nu transmite proprietatea bunurilor societatilor supuse nationalizarii ci numai creantele pe care actionarii sau asociatii le au la societatile supuse nationalizarii.
In realitate nu societatile comerciale sufera nationalizarea ci actionarii.
In cazul legii 119/1948, spre deosebire de decretul 92/1950, statul nu efectueaza nici o preluare, cu titlu sau fara titlu valabil, ori fara nici un titlu.
Statul nu preia bunuri sin u dobindeste drepturi reale.
Statul preia creantele specifice actiunilor si devine actionarul unic al societatii supuse nationalizarii.
Tot din aceasta perspective trebuie criticate dispozitiile art. 46 din legea 10/2001, care trimite la bunurile immobile instrainate in procesul privatizarii si care trimit implicit la art. 2 alin. 1 lit. a din legea 10 cu referire expresa la legea 119/1948.
Acelasi rationament.
Legea 119/1948 nu constituie nici un fel de titlu de preluare, nici valabil nici nevalabil. Nu pozate fi vorba nici despre vreo preluare de facto nu se discuta.
Caducitatea acestui articol este indiscutabila.
Efectul acestei caducitati este substantial si anume ca actele de instrainare a imobilelor de sub puterea legii 119/1948 ,in procesul privatizarii, nu se supun regimului reglementat de legea 10/2001 relativ la nulitatile absolute, ci dreptului comun.
Astfel actiunea de nulitate absoluta nu se prescrie in termen de 1 an, cum in mod ridicol art. 46 alin. 5 prevede.
Se vor aplica normele dreptului comun, care in principiu fac actiunile de nulitate absoluta imprescriptibile.
Criticile pot continua la nesfirsit, pentru ca norme de genul legii 10/2001 ori 112/1995 sunt niste orori juridice.
Relatia dintre legea 119/1948 si legea 15/1990
Nimeni nu coreleaza legea 15/1990 cu legea 119/1948.
Si totusi o strinsa legatura se arata.
Art. 20 din legea 15/1990 consfiinteste principiul in temeiul caruia societatile comerciale sunt proprietarele bunurilor immobile si mobile pe care le detin.
"DISPOZITIILE ART. 20 ALIN. 2 DIN LEGEA 15/1990 PREVAD IMPERATIV
" BUNURILE DIN PATRIMONIUL SOCIETATILOR COMERCIALE SUNT PROPRIE¬TATEA ACESTEIA CU EXCEPTIA CELOR DOBINDITE CU ALT TITLU".
Legea 119/1948 salveaza acelasi principiu, cind se limiteaza sa nationalizeze actiunile si nu bunurile societatilor.
Peste ani, intre legea 119/1948 si legea 15/1990 se leaga un pod sub forma principiului apartentei sub titlu proprietatii a bunurilor immobile si mobile societatilor comerciale.
Pare greu de crezut dar societatile comerciale supuse nationalizarii nu au pierdut proprietatea bunurilor lor.
S-au schimbat doar actionarii.
In 1948 ca urmare a nationalizarii unic actionar a devenit statul.
In procesul de privatizare posterior revolutiei din 1989, statul a transmis actiunile sale la diversi subdobinditori.
In mod corect o buna parte din actiunile care s-au transmis la privatizare trebuiau sa revina mostenitorilor actionarilor deposedati in 1948 de creantele lor.
Aceasta este esenta demersului nostrum, restituirea de actiuni.
Deasemeni un raport crucial pentru solutia propusa este proprietatea societatilor asupra bunurilor mobile si in special imobile. Statul nu a devenit niciodata proprietarul bunurilor mobile si imobile societatilor supuse decretului 119/1948.
Drept comunitar
Drept comunitar al concurentei
Intelegerile
Textul legal din dreptul comunitar care contine principiul interzicerii intelegerilor restrictive de concurenta este art. 81 (fost art. 85) din Tratatul de la Roma.
Art. 81 alin. 1 prevede urmatoarele:
„(1) Sunt incompatibile cu piata comuna si interzise orice acorduri intre intreprinderi, orice decizii ale asocierilor de intreprinderi şi orice practici concertate care pot aduce atingere comertului dintre statele membre si care au ca obiect sau efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei în cadrul pietei comune si, in special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preturi de cumparare sau de vanzare sau orice alte conditii de tranzactionare;
(b) limiteaza sau controleaza productia, comercializarea, dezvoltarea tehnica sau investitiile;
(c) impart pietele sau sursele de aprovizionare;
(d) aplica, in raporturile cu partenerii comerciali, conditii inegale la prestatii echivalente, creand astfel acestora un dezavantaj concurential;
(e) conditionează incheierea contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare care, prin natura lor sau in conformitate cu uzantele comerciale, nu au legatură cu obiectul acestor contracte.”
Acest text reprezinta, de fapt, regula comunitara concurentiala cea mai importanta. Este, de altfel, regula cea mai des aplicata si invocata.
Trebuie astfel retinute care sunt operatiunile care sunt interzise de a fi efectuate si care, daca s-ar intampla, ar afecta grav concurenta loiala intre intreprinderi: „acorduri intre intreprinderi, orice decizii ale asocierilor de intreprinderi şi orice practici concertatecare pot aduce atingere comertului dintre statele membre si care au ca obiect sau efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei în cadrul pietei comune [...]”.
De asemenea, trebuie inteles si retinut faptul ca Tratatul de la Roma realizeaza doar o enumerare cu caracter pur exemplificativ a unor practici anticoncurentiale strict interzise. Aceasta lista poate fi marita de legislatiile statelor membre.
Sanctiunea incheierii unor astfel de intelegeri este nulitatea absoluta a unor astfel de conventii – art. 81 alin. 2.
Acest alineat reprezinta de fapt o sanctiune civila, ce constituie o exceptie pentru dreptul comunitar.
Desi in Tratat nu este analizat felul nulitatii, Curtea de Justitie de la Luxemburg a precizat faptul ca este vorba despre o nulitate absoluta cu fect evident retroactiv, mentionand ca: „o intelegere nula nu poate conserva niciun efect nici intre parti, nici in ceea ce ii priveste pe terti.”
In lumina art. 81 alin. 3 din Tratatul de la Roma, intelegerile pot fi totusi legitime daca sunt incheiate cu respectarea anumitor conditii, enumerate in acest alineat.
Astfel, „pot fi declarate ca exceptate de la aplicarea alineatului (1):
– orice acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
– orice decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
– orice practici concertate sau categorii de practici concertate
care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
- nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte semnificativă a pieţei produselor în cauză.”
Lit. a si b al acestui alineat reprezinta conditii care trebuie indeplinite concomitent, ele neexcluzandu-se una pe cealalta. Este evident acest fapt, intrucat eliminarea restrictiilor care ar duce la neindeplinirea scopurilor acestora precum si eliminarea concurentei neloiale intre intreprinderi de acelasi tip sunt principiile de baza ale dreptului comunitar concurential.
Exploatarea abuziva a pozitiei dominante
O alta practica anticoncurentiala prevazuta de Tratatul de la Roma este exploatarea abuziva a pozitiilor dominante, regasita in prevederile art. 82 (fost art. 86):
„Este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care ar putea aduce atingere comerţului dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa comună sau pe o parte semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare;
(b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.”
Trebuie mentionat faptul ca dominatia nu este decat o stare de fapt. Datorita acestui lucru nu este important modul in care aceasta dominatie a fost obtinuta. In momentul in care dominatia a fost deja realizata, societatea care se afla pe aceasta pozitie trebuie sa exercite o atentie deosebita pentru ca acest fapt sa nu se concretizeze intr-un abuz.
Art. 82 din Tratatul de la Roma ofera o enumerare, cu titlu exemplificativ, pentru ceea ce ar putea insemna pozitia dominanta.
Astfel, un prim exemplu consta in: impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare.
Sunt vizate aici cazurile monopolului.
Cel de-al doilea exemplu se regaseste la lit. b al art. 82 si se refera la: limitarea productiei sau dezvoltarea tehnica a prejudicilului consumatorului.
Sunt vizate aici actiunile de asanare a pietei.
Lit. c ofera cel de-al treilea exemplu de pozitie dominanta: aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial.
Acest exemplu se refera la practicile discriminatorii.
Este de mentionat faptul ca dreptul comunitar sanctioneaza discriminarea numai daca aceasta reprezinta o forma de abuz a unei intreprinderi dominante.
Condiţionarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte reprezinta ultimul exemplu la care face referire art. 82 din Tratat.
Acesta se refera la vanzarile sau contractele cuplate.
Legislatie romaneasca in domeniul dreptului concurential
In ceea ce priveste dreptul romanesc al concurentei, in prezent legislatia este mult imbunatatita fata de anii anteriori. In prezent se aplica Legea nr. 21/1996.
Referirile cu privire la practicile anticoncurentiale se regasesc in aceasta lege la Capitolul II intitulat chiar Practici Anticoncurentiale. Mentionarile privitoare la intelegeri si abuzul de pozitie dominanta fac parte din art. 5 si 6 ale aceluiasi capitol.
Se observa din lecturarea acestor articole o similitudine cu prevederile articolelor 81 si 82 din Tratatul de la Roma. In plus fata de exemplele oferite de art. 81 din Tratat, Legea 21/1996 insereaza inca doua situatii care pot fi considerate intelegeri interzise de catre prevederile concurentiale:
- participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;
- eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.
Odata cu intrarea in vigoare a acestei legi, putem spune ca legislatia romana in materie de concurenta s-a alineat prevederilor comunitare din acest domeniu.
Drept comunitar al muncii
Libera circulatie a persoanelor si fortei de munca
Textul comunitar aplicabil in aceasta materie este Directiva 38/2004 privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii Europene si membrii familiilor acestora.
Important este ca incepand cu data intrarii in vigoare a acestui text nu mai este necesara eliberarea permiselor de rezidenta. Totusi, atunci cand perioada de sedere depaseste 3 luni, statele membre gazda pot cere cetatenilor statelor membre sa se inregistreze la autoriutatile competente.
Cetatenii statelor membre, care calatoresc in spatiul comunitar si doresc sa se stabileasca in orice tata comunitara cu scopul de a munci se bucura de aceleasi drepturi ca si cetatenii statului membru gazda.
Autoritatile si angajatorii nu au dreptul sa faca nicio discriminare in ceea ce priveste lucratorii – cetateni ai altui stat membru.
Membrii familiilor cetatenilor care s-au stabilit pe teritoriul unui alt stat membru au aceleasi drepturi.
In ce priveste expulzarea, trebuie stiut ca aceasta masura nu se poate plica impotriva unor cetateni ai Uniunii Europene sau impotriva membrilor familiilor acestora daca sunt indeplinite conditiile mentionate in art. 14 alin. 4 din Derectiva 38/2004. Acestea sunt urmatoarele:
a. cetatenii Uniunii sunt salariati sau sunt persoane care exercita activitati independente pe teritoriul statului respectiv
b. chiar daca nu sunt inca angajati sau nu desfasoara vreo activitate independenta, in situati in care cetatenii Uniunii pot dovedi ca sunt in cautarea unui loc de munca si au o sansa reala de a fi angajati.
Efectul direct al dreptului comunitar in dreptul intern al statelor membre
Privit ca ca element de baza al ordinii comunitare, efectul direct exprima faptul ca toate principiile comunitare creeaza relatii juridice directe fie intre stat si cetatenii comunitari, fie, in anumite circumstante, si in raportul stabilit intre cetatenii comunitari.
Efectul direct se nastere pe baza conditiei de validitate a dreptului comunitar insusi, ceea ce inseamna ca el nu necesita preluarea prealabila in dreptul national – printr-un act de tranzactie sau ordin de executare – a normei în discuţie.
Neexistand intre prevederile tratatului un text explicit care sa consacre fara niciun fel de echivoc efectul direct al dreptului comunitar asupra dreptului intern, s-a simtit la un moment dat nevoia unei astfel de prevederi, iar cea mai in masura sa consacre o astfel de regula, folosind interpretarea textului tratatelor comunitare a fost Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene. Acesta a fost un act de deosebita temeritate, caci el caracterizeaza, totusi, trecerea de la traditionala ordine de drept international la ordinea comunitara autonoma, care se supune propriilor principii structurale, in sensul unei ordini supranationale de functionare.
Elementele fundamentale au fost stabilite pentru prima data in decizia din cazul Van Gend & Loos (afacerea 26/62), în care CJCE fusese solicitata sa ia o decizie prin aplicarea directa a articolului 12 din TCEE (abrogat prin Tratatul de la Amsterdam)– potrivit caruia:
“[…] statele membre se abtin de la a introduce intre ele noi drepturi vamale […] si de la a mari cele care se aplica in relatiile lor comerciale reciproce.”
Se observa ca prevederile articolului nu faceau nicio referire cu privire la persoane.
Curtea, insa, prin aceasta decizie acorda art. 12 “efecte directe”, in sensul ca acest articol “stabileste drepturi individuale, pe care instantele statale trebuie sa le respecte”.
Hotararea Van Gend & Loos, adeseori citata in doctrina, consemneaza ca:
“Din toate acestea trebuie trasa concluzia dupa care Comunitatea reprezinta o noua ordine de drept international, in favoarea careia statele – chiar daca in cadru restrans – si-au ingradit drepturile lor de suveranitate, si anume o ordine de drept, ale carei subiecte sunt nu numai statele membre, ci si indivizii. De aceea, dreptul comunitar – care este independent de legislatia statelor membre – urmeaza a le conferi indivizilor si drepturi, asa cum el le impune si obligatii. Astfel de drepturi iau nastere nu numai daca Tratatul le stabileste in mod explicit, ci si pe baza obligatiilor neechivoce, pe care Tratatul le impune indivizilor, precum si statelor membre si organelor Comunitatii”.
Important de subliniat si de retinut este faptul ca efectul direct al dreptului comunitar asupra dreptului intern se produce in mod automat. Orice persoana poate, in acest caz, invoca orice dispozitie a dreptului comunitar, atat in litigiile impotriva unei autoritati publice (cunoscute sub numele de litigii de tip “vertical”), cat si in litigiile cu o alta persoana fizica (in asa - numitele litigii de tip “orizontal”).